Te-ai aștepta ca un veteran ce împlinește al doilea deceniu al carierei, cu o viață întreagă cu mingea în mână, să se gândească mai mult în ce colț al casei își agață bascheții-n cui. Nu e încă momentul, simte Rareș Andrei Mandache, puștiul din Arad ce debuta la seniori, sub comanda lui Dragan Petricevic, la doar 14 ani, ajuns acum un model de pasiune, efort și succes pentru noile generații. Și, când va veni și acel moment inevitabil, tot nu va sta departe de acest sport pe care îl iubește cu tot ce înseamnă el. Despre debut, ascensiune, momente frustrante, muncă, multă muncă, dar și titluri, finale, colegi și meciuri memorabile la națională, Mandache a rederulat filmul, parcă retrăind fiecare clipă povestită, pentru cititorii Probaschet.
Probaschet: În al 20-lea sezon în carieră, mai există aceeași motivație, ambiție pe care o aveai la debutul cu Oradea?
Andrei Mandache: Cu sigurață încă mai există. Faptul că am intrat în sezonul cu numărul 20 este un motiv pentru care încă joc. Mi-am dorit foarte mult să ating această bornă. Motivația este tot acolo, îmi dau seama că învăț lucruri noi în fiecare zi. Mă găsesc în diverse posturi cu care nu m-am întâlnit la începutul carierei sau pe care poate nu le-am înțeles așa cum le înțeleg acum.
Probaschet: Să vorbim puțin despre junioratul la Arad.
Andrei Mandache: De la 8 ani am început să practic baschetul, eram în clasa a doua. Atunci echipa se numea CS Gloria Arad, după a fost LPS Arad. O perioadă de timp, cele două cluburi au fuzionat. Regret că sunt singurul arădean care nu a jucat pentru echipa de seniori a orașului. Pe vremuri exista West Petrom Arad, una din echipele de top ale campionatului. Totuși, la 14 ani, Dragan Petricevic, care în acea vreme antrena la Arad, mi-a dat ocazia de a debuta la Divizia B, cum era pe vremuri. Atunci se juca un altfel de baschet, îmi pare rău să spun acest lucru (râde – n.r.). Țin minte foarte clar, aveam meci la Timișoara. M-a introdus și mi-a spus să joc cât pot eu de relaxat și să mă bucur de fiecare moment.
Probaschet: După ai venit la Oradea, prima experiență în Diviza A.
Andrei Mandache: Da, treaba era așa: cei de la Arad ar fi vrut să mă păstreze acolo, mi-au oferit un contract prin care să evoluez la ei până la vârsta de 22 sau 24 de ani, lucru cu care n-am fost de acord. După experiența din Divizia B unde, din fericire, am avut destule meciuri reușite, dacă nu mă înșel cele mai bune au fost chiar împotriva echipei de la Oradea, și-au arătat interesul. La jumătatea sezonului din Diviza B m-am transferat la Oradea, cu care am promovat în prima ligă. În 2005 a fost primul meu sezon la nivel de seniori. L-am avut coleg de echipă inclusiv pe Șerban Sere, actualul președinte, pe lângă mulți alți jucători de la noi din campionat care au avut o carieră frumoasă și și-au lăsat amprenta asupra mea în calitate de debutant.
Probaschet: Cum a fost experiența din America?
Andrei Mandache: A fost visul meu de mic copil să ajung în America, să expermientez, să văd exact ce înseamnă. Am plecat în 2006, după Campionatul European U18 din Polonia. Am avut marele noroc că au fost mulți scouteri acolo care ne-au urmărit, iar unul dintre ei mi-a oferit această ocazie, de a pleca în America. O experiență nemaipomenită. Spun asta pentru că, în ziua în care am aterizat în Chicago, undeva la ora 8 dimineața, am plecat către o sală de baschet. Întâmplarea a făcut să fie să mă duc direct la antrenorul personal al lui Michael Jordan, Tim Grover. Am avut ocazia să mă antrenez alături de el și de alți jucători din NBA. Pe moment a fost un șoc, să trăiesc această experiență chiar în prima zi. E ceva ce voi lua cu mine pentru totdeauna. Nu am jucat la colegiu, am jucat la nivel de prep school, din păcate. Deși am plecat cu ideea de a juca la nivel de colegiu, cei care și-au arătat interesul asupra mea au fost nevoiți să resemneze un jucător care mai fusese în cadrul echipei. Pentru mine au găsit opțiunea de a rămâne în America, să merg la The Winchendon School și să evoluez acolo pentru un an, după care să vedem dacă pot continua la nivel de colegiu. Din păcate nu s-a întâmplat acest lucru, cu toate că am jucat finala de stat. Am pierdut finala, dar la sfârșit am fost în primele 8 echipe din toată America. Urma să jucăm un turneu la New York cu celelalte 7 echipe, în Madison Square Garden. Din păcate, domnul director nu mi-a oferit această oportunitate. Turneul avea loc în perioada în care aveam examenele finale la școală. La ei, noțiunea de “student athlete” este chiar așa. Pun foarte mare preț pe partea de școală, după pe cea de sportiv.
Probaschet: A urmat după aceea repatrierea, jucând la Brașov.
Andrei Mandache: M-am întors cu un ochi plângând iar celălalt râzând. Mi-aș fi dorit tare mult să continui în America. Am avut norocul să ajung într-o situație favorabilă, prin domnul Calancea Dan, care mi-a oferit șansa de a juca, deși eram poate încă tânăr din multe puncte de vedere. Dacă nu mă înșel, am avut cel mai bun rezultat din istoria clubului, terminând pe locul 3 sezonul regulat din acel an (n.r. – 2009). După acel sezon am mers la Otopeni și după la Steaua.
Probaschet: Cum a fost prima oară în capitală, din punct de vedere baschetbalistic?
Andrei Mandache: A fost nemaipomenit. Am avut colegi experimentați, din generația pe care eu am urmărit-o de mic copil. Mă refer la Virgil Căruțașu, Virgil Stănescu, Bogdan Popescu, plus cei din generația mai tânără decât mine – Ordeanu, Bogan Țîbârnă. A fost ceva wow, nu te aștepți niciodată ca cei mai în vârstă să te primească neapărat cu brațele deschise. Fiind mai rebel, te gândești doar să reușești. Jos pălăria pentru felul în care s-au comportat cu noi, mereu ne-au ajutat cu diverse sfaturi. Pe lângă toate acestea, am avut norocul să lucrez cu un antrenor ce a avut un impact foarte mare în cariera mea, Nikša Bavčević, un antrenor care mi-a arătat foarte mult ce înseamnă disciplina și cum să îți accepți rolul într-o echipă. Atunci am pierdut finala cupei împotriva celor de la Gaz Metan Mediaș. Am jucat și în FIBA EuropeCup (n.r. – atunci, Eurochallenge) împotriva unor nume extraordinar mari în Europa, precum Dinamo Moscova, Lokomotiv Kuban Krasnodar și Antwerp Giants. A fost un sezon cu perioade bune și mai puțin bune. Am trecut printr-o perioadă în care nu am fost plătit aproape șase luni de zile. Totuși, am continuat să jucăm și am obținut printre cele mai bune rezultate pentru echipă.
Probaschet: După, în 2012, ai plecat în Cipru. Practic, primul trofeu din vitrină, cu Keravnos.
Andrei Mandache: Exact cum mi-am dorit să ajung în America, mereu mi-am dorit și să joc în afara țării, în Europa, să văd ce înseamnă, dacă pot să fac față. A fost o vară stresantă, fiind obișnuit să semnez destul de devreme până a începe pregătirea cu lotul. Când am decis să-mi încerc norocul în afară, am așteptat până undeva pe la început de septembrie să semnez contractul (n.r. râde). Dacă nu mă înșel, eram plecat cu echipa națională la Universiada din China, de la Shenzhen. Atunci am fost sunat de principalul de la Keravnos, m-a anunțat că își dorește să mă alătur echipei. Vă dați seama că m-am bucurat extraordinar de mult. Acolo au mai fost câțiva jucători care au trecut prin România, poate asta a făcut mai ușoară acomodarea. A venit și primul trofeu. Mă așteptam, aveam o echipă foarte bună. La momentul respectiv am rămas fără cuvinte, eram foarte fericit. Nu am jucat extraordinar de bine în acea finală, dar toate acestea fac parte din cariera oricărui jucător.
Probaschet: Ai avut a doua repatriere după sezonul din Cipru, la Gaz Metan. Prima oară la Steaua ați pierdut o finală cu ei. În acel an ai câștigat cupa.
Andrei Mandache: Da, am câștigat cupa la Timișoara, împotriva celor de la Cluj. A fost o situație interesantă. Am lucrat cu Marcel Țenter, fostul meu coleg de la națională, devenit antrenor. Jocul fără minge și poziționarea în teren le-am învățat de la el. Am jucat alături de oameni extraordinari care, în plan personal, m-au ajutat să câștig al doilea trofeu, în finala cupei. În campionat am fost eliminați în prima rundă, cred, de către Târgu-Mureș. În schimb, în EuropeCup ne-am calificat în turul doi dacă nu mă înșel, unde am jucat împotriva unor echipe puternice, cât și împotriva unor jucători care, ulterior, au ajuns vedete în Euroligă.
Probaschet: După Gaz Metan ai ajuns la Cluj și ulterior la Oradea. Putem spune că cea mai frumoasă etapă a carierei a fost atunci, 2015-2018, alături de CSM Oradea? Ați câștigat două titluri de campioni naționali sub comanda lui Cristian Achim.
Andrei Mandache: Acea perioadă a venit după una mai puțin reușită la Cluj, unde eu aveam contract și pentru următorul sezon, dar am înțeles oarecum că ei voiau să meargă în altă direcție. Atunci am găsit varianta potrivită ca eu să mă întorc la Oradea, după 10 ani. Oradea a mai încercat să deschidă această discuție dar nu găsisem atunci numitorul comun. Cred că toate stelele s-au aliniat și am plecat pe un drum, zic eu, foarte reușit pentru toată lumea. În primul rând mă refer la colegii mei de echipă. În primul an, nu cred că știe foarte multă lume, chimia de la noi din echipă a fost una nemaipomenită. Personal nu am mai văzut așa ceva la vreo echipă. De multe ori, această chimie ne-a salvat în anumite meciuri și ne-a ajutat să găsim drumul spre victorie. Dacă nu mă înșel, aveam la un moment dat 13-15 victorii consecutive. Încet, încet, ne-am croit drumul spre primul titlu. În sezonul 2016-2017 am evoluat în Basketball Champions League, unde am avut parte de adversari redutabili, de meciuri extraordinare, o competiție cu totul nouă la acel moment, în care zic eu că am evoluat foarte bine. În campionat nu am avut aceeași prestație. Am reușit, cred, să obținem locul 3 în meciul decisiv de la Sibiu. În 2017-2018 vorbim de al doilea titlu obținut, la fel, într-o echipă super închegată. Din acest punct de vedere cred că ai dreptate, cred că sunt cei mai buni ani ai mei ca jucător, plus că aici am de adăugat și prestația de la lotul național.
Probaschet: Exact asta urma să întreb. Voiam să vorbim despre triple-double și Toni Kukoc, despre întreaga experiență de la Campionatul European din 2017.
Andrei Mandache: A fost o perioadă foarte grea, am stat aproape trei luni de zile în cantonament. Noi, cei care am încheiat sezonul mai târziu, am avut câteva zile de pauză. Am avut un grup foarte puternic. Noi jucătorii ne cunoșteam deja de foarte mult timp. Și pe partea de staff, am avut o echipă de preparatori fizici care cred că ne-au ajutat mai mult ca niciodată, am avut inclusiv mental coach. Am avut undeva la 12 meciuri de pregătire, a fost ceva ce n-am mai întâlnit. Din păcate, am reușit să câștigăm doar unul, a fost greuț până la începerea campionatului. Totuși, întreaga experiență a fost una senzațională, nu pot decât să mulțumesc din nou federației, tuturor celor care au făcut acest lucru posibil. Eforturile au fost colosale pentru a juca acea grupă la Cluj. M-ai întrebat de Toni Kukoc și Andrei Mandache. Vlad Moldoveanu era accidentat, nu cred că a mai jucat după meciul cu Ungaria. La meciul cu Muntenegru eram în vestiar, nu mai știu exact cine se uita pe statistică. Era lângă mine și am văzut că aveam 4 puncte, 4 recuperări, 4 assituri. I-am spus lui Vlad ceva de genul “Băi, vezi că acum fac triple-double, da?”. Îți dai seama că am zis în glumă. Totuși, trebuie să recunosc că în acea zi, de când m-am trezit, toate lucrurile au mers exact așa cum trebuiau să meargă, nu știu cum să îți spun. A fost un feeling că ceva urmează să se întâmple. Nu am fost niciodată un jucător care să se uite după statistică. Întotdeauna mi-a plăcut să dau totul pentru echipă și să încercăm să câștigăm. Abia următoarea zi am realizat ce s-a întâmplat. Când au început cei din lumea baschetului, cei din țară dar și cei din afară să vorbească despre ce am reușit mi-am dat seama de impact. Pe această cale vreau să le transmit celor tineri un mesaj. Această reușită a mea a venit după 21 de ani de muncă. Știu că poate părea puțin ciudat că spun acest lucru, dar aș vrea ca, orice ar fi, cei tineri să nu uite niciodată că muncind indiferent de situație, la un moment dat, cândva, se va întâmpla și acel lucru bun pentru ei, pentru fiecare în parte. Indiferent că vorbim de triple-double-uri, de meciul carierei, victorii importante sau trofee. La un moment dat va veni, dar doar dacă se vor depune munca și efortul necesare.
Probaschet: Acum, spre final de carieră, întors la Steaua, plus un sezon la Dinamo, ți-ai găsit locul la București. Încotro evoluează cariera și, cel mai important, cât îl vom mai vedea pe Andrei Mandache pe parchet?
Andrei Mandache: La asta nu pot să răspund exact, nu am făcut planul de dinainte. Am făcut lucrurile așa cum au venit. Eu mai am contract și pentru sezonul următor cu Steaua, deci, în principiu, și la anul o să mă vadă lumea pe teren. În rest, încerc să studiez, să văd ce înseamă să fii și în partea cealaltă, ce înseamnă să fii antrenor. Nu m-am gândit niciodată că voi merge într-o asemenea direcție dar, pentru că am avut experiențe și lucrez de câțiva ani de zile cu copii și cu jucători din liga noastră, cred mi-a stârnit interesul. Am început să văd această latură cu alți ochi, să îmi convină un pic direcția asta.
Probaschet: Putem să fim siguri, deci, că Andrei Mandache, și dacă nu ar fi jucător, nu s-ar despărți de fenomenul baschetul românesc?
Andrei Mandache: Cu siguranță. Nu am cum să mă distanțez de acest fenomen, având doi copii care practică acest sport (n.r. râde). Într-un fel sau altul lumea tot o să mă vadă prin sală, pe la vreun meci de baschet. Face parte din viața mea și viața familiei mele, iubesc acest lucru.
Probaschet: Vă mulțumim mult, domnule Mandache și felicitări pentru tot ceea ce ați realizat în baschet!
Andrei Mandache: Și eu vă mulțumesc!
A consemnat: Ștefan Giuroiu
Sursa foto: libertatea.ro
